Ce spunem atunci când tăcem ?

Paradox, nu ?

Ei bine, tăcerea este de fapt limbajul cel mai complex și mai amplu dintre toate câte există. Lipsit de limite și de bariere, liber ca formă, întindere, ori sunete acute, utilizăm acest limbaj involuntar dar și în proporții conștiente.

Taci cu și despre tine, despre vise, idealuri, iubiri, dureri , secrete, taci despre atâtea și atâtea… Întocmai! Echivalez micul taci cu “gândești/vorbești”, căci asta faci tu, eu, el și ea, noi și voi toți…

În tăcere ne rugăm, în tăcerea iubirii procreăm, în tăcere ne îndrăgostim, în tăcere visăm, în tăcere se formează strategii, în tăcere simțim, în tăcere suferim, în tăcere murim . În consecință, este mai ușor cu putință ca până și cel mic, să devină mare, cel sărac, să devină bogat, ca orice gol, să devină plin.

Tăcerea nu este decât vocea sufletului … O voce pe care niciodată, oricât ne-am sili, nu am putea-o traduce în cuvinte, datorită incapabilității limbii, ca și organ, de a reproduce mot-a-mot cuvintele sufletului. Asemenea traducerii unui fragment redactat într-o oricare altă limbă, care își pierde din cuvinte, care suferă transformări, cu un handicap dăruit de imposibilitatea contextului literalmente tradus de a fi identic cu originalul, se va apela la sinonime, exemple, variante, suferind de eșecul reproducerii cu exactitate a limbajul sufletesc …

Când taci, îți vorbește sufletul !!! În tăcere suntem sinceri pe deplin, deși, chiar și astfel, încercăm adesea să ne automințim. Avem temeri, îndoieli, idei pe care dorim să le schimbăm gândind la polul opus, impunându-ne asta. Astfel ne mințim, dorindu-ne să fim ceea ce nu suntem, ori ceea ce nu putem fi…

De cele mai multe ori este mirific aici, în această tăcere . Nu trebuie să oferim explicații, să ne asumăm ori să ne atribuim responsabilități. Este perfect ! Însă ce ne facem atunci când dorim să eliberăm acești pui ai sufletului? Când dorim ca acele frânturi de suflet să ia contact cu lumea? Cum vom reproduce tăcerea ? Ce vom face atunci ?

Ei bine, asemenea unor părinți, la ivirea acelui moment când puilor le cresc aripile și învață să zboare, nu putem decât a le deschide drumul și a le arăta calea …

Deci tu, deschide-ți inima, ochii, gura, deschide-ți porii, deschide-te cu totul! Direcționează întreaga-ți ființă spre realizarea simultană a acestui obiectiv.

Permite să se vadă prin ceea ce ești și faci, prin propria-ți existență…

Permite-ți tăcerea !!!.